Afectiuni

Artrita reumatoidă (AR) este o patologie articulară inflamator-autoimună ce poate surveni la orice vârstă și se manifestă prin durere, tumefiere și senzație de înțepeneală la nivelul mai multor articulații mici. Cel mai frecvent sunt afectate articulațiile mici ale mâinii și piciorului: metacarpofalangiene, interfalangiene proximale, pumn, metatarsofalangiene. Ulterior pot fi afectate și articulațiile mari precum genunchiul, cotul, umărul sau șoldul.

Artrita reumatoidă diferă de artroză, care este o patologie a vârstnicului și, deși nu se cunosc cauzele exacte ale bolii, poate fi diagnosticată și tratată cu succes pentru a preveni deformările articulare și dizabilitatea.

Trebuie să atragă atenția debutul simetric al durerii și tumefacției, predominant la nivelul mâinilor, senzația de înțepeneală sau rigiditate dimineața cu durată de peste o jumătate de oră, uneori pe fondul stării generale modificate, cu oboseală, febră joasă, lipsă de energie.

Este important să recunoașteți aceste simptome și semne iar medicul reumatolog va utiliza analize de sânge specifice (teste de inflamație, markeri imunologici – factor reumatoid, anticorpii anti-CCP) și imagistice (radiografie, ecografie articulară, rezonanță magnetică) pentru a vă diagnostica devreme și a alege tratamentul potrivit pentru dumneavoastră.

Spondilita anchilozantă (SA) este o boală articulară inflamatorie cronică ce face parte din grupul mare de boli numit spondilartrite, alături de artrita psoriazică, artrita reactivă, artritele enteropatice și afectează în principal coloana vertebrală. Spondilita anchilozantă determină inflamație a articulațiilor coloanei vertebrale și a articulațiilor sacroiliace de la nivelul bazinului. Inflamația la acest nivel provoacă durere, iar după o evoluție îndelungată se produc modificări structurale ale oaselor. În timp, apare rigiditate a spatelui și limitarea mișcărilor. Termenul de spondilită anchilozantă a început recent să fie înlocuit cu cel de spondiloartrită axială deoarece metodele diagnostice actuale permit stabilirea unui diagnostic înaintea apariției anchilozei articulare. Se estimează că 7-32 de persoane din 10.000 de locuitori suferă de spondilită anchilozantă. Boala afectează mai frecvent bărbați tineri. Deși cauza nu este pe deplin cunoscută, riscul de a dezvolta spondilită anchilozantă pare să fie legat de anumiți factori genetici.

9 din 10 persoane cu spondilită anchilozantă poartă o anumită genă cunoscută sub numele de antigen leucocitar uman B27 (HLA-B27), genă ce poate fi identificată și la celelalte afecțiuni din grupul spondiloartritelor.

Pe lângă afectarea coloanei vertebrale, spondilita anchilozantă poate cauza inflamație și la nivelul umerilor, șoldurilor, genunchilor, cutiei toracice sau articulațiilor mici ale mâinilor și picioarelor.

Artrita psoriazică (APs) sau artropatia psoriazică este o boală inflamatorie articulară, cu substrat autoimun, care apare la pacienții cu afectare cutanată de tip psoriazis vulgar. Face parte din grupul mare de boli numit spondilartrite, având în comun componenta genetică reprezentată de antigenul HLA B27 și anumite similitudini clinico-imagistice.

Cauzele exacte ale apariției bolii sunt incomplet cunoscute. Se știe cu certitudine că prezența componentei genetice, HLA B27, predispune la apariția artritei psoriazice și că o parte dintre pacienții au istoric personal sau familial (rude de gradul I sau II) de psoriazis cutanat. Pe lângă acest teren genetic predispozant, se consideră ca factori incriminați în declanșarea bolii și unii factori de mediu, infecțiile bacteriene/virale, traumatismele, fumatul, obezitatea, stresul etc.

De cele mai multe ori afectarea articulară apare consecutiv celei cutanate, dar există și cazuri în care cele două afecțiuni sunt diagnosticate simultan, sau artrita precede afectarea cutanată. Poate surveni la orice vârstă, atât la tineri cât și la vârstnici, cel mai frecvent apărând între 30-50 ani.

Important de precizat este că nu toți pacienții cu psoriazis cutanat vor dezvolta și artrită !!!

Simptomatologia bolii este de tip afectare articulară inflamatorie, cu exacerbare în repaus și ameliorare la mișcare, afectând atât segmentul axial (coloana vertebrală), cât și articulațiile periferice.

S-au descris mai multe forme ale bolii:

- Oligoarticulară (afectează mai puțin de 5 articulații) în general asimetrică, cu afectare atât a articulaților mici de la mâini și picioare cât și a articulațiilor mari, care sunt inflamate, roșii, dureroase; poate apărea dactilita (tumefacția unui deget), entezita (inflamația și durerea la inserția unui tendon pe os).

- Poliarticulară (afectează mai mult de 5 articulații) - similară artritei reumatoide, cu care se poate confunda ușor. Sunt interesate articulațiile mici de la mâini și picioare, dar și articulațiile mari- coate, genunchi, glezne.

- Afectarea articulațiilor interfalangiene distale (dintre falangele degetelor) care o deosebește de artrita reumatoidă, în care această interesare articulară lipsește. Se asociază cu afectare unghială frecventă (unghiile sunt îngroșate, modificate la culoare, cu depresiuni pe suprafața lor- par înțepate cu acul).

- Axială – care afectează strict coloana vertebrală cervico-dorso-lombară, precum și articulațiile dintre osul sacru și oasele mari ale bazinului (articulațiile sacro-iliace). Apar dureri de tip inflamator, în special nocturne, cu senzație de înțepenire matinală, iar în timp această durere tinde să se permanentizeze. Este o formă de boală care, netratată la timp, poate determina o deteriorare marcată a mobilității coloanei vertebrale în toate axele de mișcare.

- Forma mutilantă – mai rar întâlnită, în care artrita articulațiilor mici ale mâinilor și picioarelor are o evoluție extrem de severă, determinând o distrucție osoasă masivă, cu osteoliza, ce împiedică funcționalitatea normală a segmentelor afectate.

Pe lângă afectarea articulară, în artrita psoriazică apar și alte manifestări extraarticulare: cutanate - de tipul placardului eritemato-scuamos din psoriazis, afectare unghială), oculare - conjunctivită (ochi roșu), iridociclită (ochi roșu, durere oculară, intoleranță la lumină, scăderea vederii), cardiace, renale. În aceste condiții, pacientul poate avea nevoie de consult de specialitate la medicul dermatolog, oftalmolog, cadiolog etc.

Diagnosticul APs este pus în urma unei anamneze atente, a examenului clinic și a unor investigații de laborator (VSH, proteina C reactivă), respectiv imagistice (radiografie, imagistica prin rezonanță magnetică - IRM sau ecografie musculoscheletală), care indică inflamație.

Important este că vizita la reumatolog încă de la primele semne și un diagnostic precoce, urmat de inițierea terapiei remisive, pot încetini evoluția bolii și evident degradarea structurală articulară ireversibilă.

La un pacient cu durere și tumefacție articulară asocierea de manifestări generale, sistemice sau extraarticulare este importantă în stabilirea diagnosticului de boală de colagen.

Modificări de colorație la nivelul degetelor, apărute în mod repetat, după expunerea la frig, în mod special în anotimpul rece dar și la temperaturi ambientale plăcute, care urmează trei faze de culoare: paloare, cianoză și eritem (colorarea degetelor succesiv în alb, albastru, apoi roșu) poartă denumirea de fenomen Raynaud și atrage atenția asupra posibilei apariții a unei patologii autoimune.

Asocierea indurația tegumentelor la nivelul degetelor, feței sau toracelui superior, modificarea trăsăturilor feței cu efilarea (subțierea) nasului, micșorarea deschiderii gurii, lipsa pliurilor de expresie facială, prezența refluxul gastroesofagian, a modificărilor de respirație cu scurtarea respirației, tuse seacă, oboseală, atrag atenția asupra unei sclerodermii sistemice. Medicul reumatolog vă poate recomanda analize imunologice specifice care permit diagnosticul pozitiv sau vă poate efectua o videocapilaroscopie, la nivelul cuticulei unghiale prin care se pot pune în evidență modificările specifice bolii. Este necesar un diagnostic timpuriu pentru faptul că boala afectează tubul digestiv, cordul sau plămânul și instituirea unui tratament precoce ameliorează semnificativ simptomatologia și prognosticul afecțiunii.

Asocierea la fenomenul Raynaud a unei simptomatologii variate:

•edemul pufos al mâinilor

•leziuni eritematoase la nivelul feței, accentuate după expunere la soare, a, căderea părului, oboseală, febră, dureri în piept sau la baza toracelui;

•slăbiciunea musculaturii la nivelul brațelor și coapselor, uneori dificultăți de înghițire sau respirație

•uscăciunea gurii, senzația de nisip în ochi sau corp străin intraocular, pruritul la nivelul pleoapelor, tusea seacă atrag atenția asupra unei posibile boli mixte de țesut conjunctiv. Diagnosticul este facilitat de prezența anticorpilor specifici anti-U1RNP iar tratamentul este adresat modificărilor vasculare, articulare, digestive sau pulmonare.

Vasculitele definesc un grup heterogen de afecţiuni, caracterizate prin inflamaţia peretelui vaselor de sânge, asociată cu afectarea circulaţiei în teritoriul mai multor organe şi țesuturi.

Va atrage atenția în majoritatea cazurilor un debut acut, de obicei cu manifestări cutanate la care se adaugă gradual pe parcursul mai multor zile și săptămâni manifestări clinice variate articulare, gastrointestinale, renale, cardiace, pulmonare sau ale sistemului nervos central, pe fondul alterării stării generale și simptomelor constituționale precum febra și astenia fizică.

Cea mai frecventă manifestare inițială este reprezentată de leziunile cutanate, care pot debuta ca un rash eritematopapulos urmat de apariția purpurei palpabile. Erupția purpurică presupune apariția unor leziuni roșii-violacei, multiple, în zonele declive la nivelul membrelor inferioare și feselor iar în evoluție, variază de la culoarea roșie la violaceu, ulerior ruginie cu o tentă brună, iar apoi pălește în intensitate. Poate fi precedată de un rash urticarian, pruriginos. Purpura palpabilă este dependentă de zonele de presiune fiind distribuită simetric. Extremitățile superioare și abdomenul sunt afectate mai rar.

Există și tipuri de vasculită în care manifestările cutanate lipsesc iar tabloul clinic este dominat de manifestările sistemice precum febra, cefaleea, tulburările de vedere, scăderea ponderală, manifestări pulmonare, cardiovasculare sau renale importante. Diagnosticul precoce stabilit de către medicul reumatolog prin analize de sânge și explorare imagistică este vital în aceste situații.

Lupusul eritematos sistemic, denumit LES sau lupus, este o boală autoimună cronică care provoacă inflamație sistemică și afectează mai multe organe. În lupus, sistemul imunitar se activează anormal și atacă organele prorpii, într-un proces numit autoimunitate.

Cel mai adesea, lupusul debutează la femeile tinere, aflate la vârsta fertilă, deși uneori poate începe în timpul copilăriei. Persoanele cu lupus au adesea simptome care nu sunt specifice. Acestea includ febra, oboseala, pierderea în greutate sau căderea părului. De asemenea, pot apărea dureri articulare și tulburări ale circulației la degetele de la mâini și de la picioare (fenomen Raynaud). Unii pacienți cu lupus asociază o altă boală autoimună numită sindrom antifosfolipidic ce cauzează tromboze vasculare, iar în cazul femeilor însărcinate, avorturi spontane. Caracteristic pentru lupus este apariția unei erupții cutanate care de obiceri are formă de fluture și se află la nivelul obrajilor.

Alte tipuri de erupții cutanate apar ca pete rotunde sau ovale în relief ce lasă sau nu cicatrici. De regulă, erupțiile sunt prezente pe pielea expusă la soare. Complicații ce pot influența prognosticul bolii sunt legate de afectarea renală (glomerulonefrita lupică), pulmonară (pleurezie, pneumonită), cardiacă (pericardită, endocardită) și cea neurologică (convulsii, accidente vasculare cerebrale sau psihoze).

Analizele de sânge pot detecta anticorpi antinucleari (ANA) care sunt prezenți la aproape toți pacienții cu lupus, anticorpi anti-ADN dublu catenar, anti-Smith (numit anti-Sm) sau anticorpi antifosfolipidici. De asemenea, pot fi observate scăderi ale numărului de celule sanguine - anemie, globule albe scăzute sau trombocite scăzute, precum și nivel crescut de proteine în urină la pacienții cu afectare renală.

În evoluție, pot apărea pusee de activitate de boală ce necesită ajustarea tratamentului, iar în condițiile unui răspuns bun la tratamentul recomandat se poate obține remisia bolii. Progresele realizate în ceea ce privește tratamentul bolii lupice au îmbunătățit considerabil calitatea vieții și au crescut durata de viață a pacienților.

Sindromul Sjögren este o boală cronică autoimună ce provoacă uscăciuna ochilor și a gurii. Simptomele de uscăciune sunt cauzate de inflamația canalelor lacrimale și a glandelor salivare ce scade funcția lor de secreție. Sindromul Sjögren afectează femeile de aproximativ 10 ori mai des decât bărbații. Poate începe la orice vârstă, dar apare de obicei între 45 și 55 de ani. Frecvent, apare senzația de oboselă cronică, însă pacienții pot duce adesea o viață normală. Rareori, poate provoca complicații precum un risc crescut de limfom, un tip de cancer.

Principalele simptome pe care le acuză pacienții cu sindrom Sjögren sunt legate de uscăciunea ochilor și a gurii. Aceștia acuză senzație de “nisip în ochi” sau de arsură, dificutăți la înghițire și nevoia de a bea frecvent lichide. Glandele salivare se pot umfla, iar uscăciunea cronică a gurii crește riscul de infecții sau boli dentare. De asemenea, pe termen lung, uscăciunea oculară expune pacientul la un risc de infecții oculare sau leziuni ale corneei. Alte simptome sunt legate de piele uscată, scăderea secreției în căi nazale și gât.

Pacienții cu sindrom Sjögren mai pot acuza fatigabilitate, dureri articulare și rigiditate, erupții cutanate, amorțeală sau furnicături la nivelul membrelor și, rar, afectarea plămânilor, rinichilor sau ficatului.

Pentru stabilirea diagnosticului pot fi recomandate teste oculare ce măsoară secreția lacrimală, biopsia de glandă salivară sau investigații imagistice, precum ecografia de glande salivare.

Analizele de laborator determină dacă există afectare de tip hematologic, renal sau hepatic și pot confirma prezența anticorpilor specifici.

Tratamentele pentru sindromul Sjögren urmăresc ameliorarea simptomelor asociate uscăciunii și prevenirea problemelor asociate pe termen lung, cum ar fi infecțiile sau bolile dentare. Pacineții cu sindrom Sjögren sunt sfătuiți să respecte igiena orală, să folosească lacrimi artificiale și să efectueze controale stomatologice și oftalmologice regulate.

Osteoartrita sau artroza este cea mai frecventă formă de artrită. Deși poate debuta la orice vârstă, de obicei apare după vârsta de 50 de ani, fiind apanajul îmbătrânirii și uzurii osteocartilaginoase. Articulațiile afectate sunt genunchiul, șoldul, articulațiile mici ale mâinii, frecvent articulațiile policelui și interfalangienele distale sau coloana vertebrală cervicală și lombară. Supraponderea și obezitatea sunt cei mai frecvenți factori de risc pentru apariția artrozei, alături de suprasolicitarea mecanică, pozițiile vicioase sau traumatismele articulare.

Simptomele care atrag atenția pacientului sunt durerea articulară accentuată cu mișcarea sau la efort, senzația de întepeneală sau rigiditate articulară cu durată scurtă < 30 de minute, după repaus prelungit sau somnul de noapte, odată cu punerea în mișcare a articulației (redoare de demaraj). În timp, pot surveni: limitarea mobilității articulare, zgomote la mobilizarea articulației (crepitații și cracmente), instabilitatea articulară și atrofia musculaturii periarticulare, frecvent la nivelul genunchiului. Deși este o patologie de uzură mecanică a articulațiilor pot apărea episoade de inflamație, caracterizate prin mărirea de volum a articulației, în special la nivelul genunchiului prin acumularea de fluid intraarticular în exces sau țesut sinovial inflamat.

Medicul reumatolog, pe baza simptomelor, a explorării imagistice prin ecografie articulară și radiografie poate pune un diagnostic corect și totodată administra intraarticular, sub control ecografic, terapii în scop antiinflamator sau protector pentru cartilaj (acid hialuronic).